Trimiteți un e-mail la promat.ro@etexgroup.com.

Da. Conform Avizului tehnic, este obligatorie instruirea efectuată de angajații Promat pentru a putea instala produse Promat. Instruirea este gratuită.

Plăcile nu au rezistență la foc, iar grosimea și tipul acestora sunt selectate pe baza încercărilor la foc și a Avizelor tehnice. Pentru a alege grosimea adecvată a protecției aveți nevoie, printre altele, de informații referitoare la structura protejată și la clasa de rezistență la foc necesară.

Perioada de rezistență la foc furnizată depinde în primul rând de aplicație. Pentru mai multe detalii consultați manualul corespunzător.

Instruirile Promat sunt efectuate de reprezentanții noștri locali sau echipele noastre tehnice. Contactați-le la: promat.ro@etexgroup.com sau tel. +40 31 224 01 00 pentru a afla mai multe.

Contactați Departamentul Tehnic (e-mail: promat.ro@etexgroup.com sau tel. +40 31 224 01 00) sau un Reprezentant de vânzări local.

Contactați Departamentul de Vânzări (e-mail: promat.ro@etexgroup.com sau tel. +40 31 224 01 00).

Contactați reprezentantul regional de vânzări sau Departamentul tehnic (e-mail: promat.ro@etexgroup.com sau tel. +40 31 224 01 00).

Trimiteți un e-mail la adresa: promat.ro@etexgroup.com. Merită, totodată să contactați Reprezentantul de vânzări local.

Da. Reducerile sunt acordate de către Reprezentanții de vânzări locali.

Nu, deoarece grosimea plăcii și clasa de rezistență la foc nu sunt corelate linear.

Pentru documente mai detaliate cu privire la produsele Promat, accesați secțiunea Documente a website-ului nostru și filtrați după tipul de document folosind filtrul de documente.

Focul este forța distructivă supremă, iar daunele mari și teama pe care le poate crea sunt uimitoare. Principalele consecințe ale focului sunt:

Decesul - este un risc foarte real. Focul și consecințele sale, gazele toxice și fumul, sunt extrem de periculoase pentru om. În fiecare an, peste 3.000 de persoane sunt ucise de foc în SUA și aproximativ 4.000* în Europa!

Vătămarea - aproximativ 10% din totalul vătămărilor corporale raportate în fiecare an sunt cauzate de incendii. În Europa 190 de persoane sunt spitalizate în fiecare zi cu vătămări grave cauzate de foc*.

Deteriorarea clădirilor - poate fi semnificativă, în special dacă materialele de construcție au rezistență slabă la foc și dacă protecția încorporată antifoc este redusă sau lipsește. În Europa, pagubele din incendii sunt de 126 de miliarde EUR, adică 1% din PIB-ul european*, anual. În SUA, situația este chiar mai rea, ducând la daune și pierderi de 329 miliarde dolari**, sau 2,1% din produsul intern brut al SUA!

Pierderea afacerilor și a locurilor de muncă - se estimează că aproximativ 40% dintre companii nu-și reiau activitatea după un incendiu semnificativ. Adesea, multe companii mici nu își pot permite timpul și cheltuielile necesare pentru a-și relua activitățile.

Daune aduse mediului - focul și/sau apa necesară pentru stingerea focului, produsele de ardere pot contamina zone semnificative din jurul locului incendiului.

*FSEU – anul 2020 și NFPA anul 2017

Informațiile de marketing ale producătorului pot să nu fie suficiente pentru a selecta materialul potrivit și, în orice caz, nu sunt suficiente pentru a respecta reglementările de prevenire a incendiilor. Este necesar un raport anti-incendiu valabil sau un raport de evaluare, emis de un laborator acreditat de testare la incendiu în conformitate cu cerințele locale. Cele mai populare standarde de testare și clasificare la foc sunt: EN 13501-x în Europa, BS 476 sau ASTM/UL în SUA. În Europa, pentru produsele conforme cu un standard armonizat, deci care au marcajul CE pentru o utilizare preconizată anume, este, de asemenea, necesară Declarația de performanță (DoP).

În unele țări, sunt necesare aprobări specifice din partea unor terțe părți.

Durabilitatea: „abilitatea de a funcționa pe termen lung” care, într-un limbaj tehnic, este definită ca „perioada în care un material, un produs sau un sistem menține un anumit nivel de performanță, în condiții specificate”

Durabilitate înseamnă capacitatea unei clădiri sau a unui produs/sistem de a-și îndeplini funcția într-o anumită perioadă de timp, în condiții specifice. Toate produsele pentru construcții au o durabilitate limitată

Implicită în definiția durabilității este presupunerea că se va efectua întreținerea periodică și că nu vor exista evenimente neobișnuite, cum ar fi un cutremur major. Întreținere înseamnă ansamblul activităților desfășurate în timpul duratei de viață proiectate pentru a menține o clădire sau părțile acesteia într-o stare în care aceasta își poate îndeplini funcția preconizată. Durabilitatea produselor de protecție antifoc poate fi evaluată în conformitate cu un standard specific, pentru condiții de mediu specifice și pentru utilizări preconizate specifice.

Marcajul CE este un marcaj administrativ care indică conformitatea cu standardele de sănătate, siguranță și protecție a mediului pentru produsele vândute în Spațiul Economic European (nu este un indicator de calitate sau un marcaj de certificare).

Cu alte cuvinte, marcajul CE este declarația producătorului cum că produsul îndeplinește standardele UE specifice.

Protecția activă antifoc este una dintre strategiile de protecție împotriva incendiilor în care focul este detectat, controlat sau suprimat prin mișcare sau acțiune. Aceste măsuri încearcă să elimine focul și pericolele de incendiu pe măsură ce acestea apar, mai degrabă decât să le rețină, așa cum este cazul prin protecția pasivă împotriva incendiilor. Sistemele cu sprinklere sau stingătoarele de incendiu sunt metode active de protecție antifoc.

Protecția pasivă antifoc este cea mai importantă apărare în prevenirea răspândirii focului și este considerată o componentă vitală a oricărei strategii anti-incendiu

Protecția pasivă antifoc poate salva și chiar salvează vieți, precum și proprietăți. Scopul său este de a reține focul, gazele fierbinți și fumul într-un compartiment al clădirii, permițând evacuarea în siguranță a proprietății și limitarea impactului financiar al daunelor aduse clădirilor și conținutului acestora.

Multe materiale de construcții, cum ar fi cărămizile, betonul sau structurile din lemn au o anumită rezistență naturală la foc și, ca atare, cuprind protecția încorporată antifoc. Această rezistență naturală la foc poate fi îmbunătățită prin utilizarea de materiale de protecție (cum ar fi vopseluri, torcret, plăci intumescente) sau sisteme (pereți, ghene și plafoane rezistente la foc etc.)

Reacția la foc măsoară comportamentul materialelor pentru fiecare produs și modul în care contribuie la amplificarea unui incendiu. Acest lucru este important pentru clădirile de hotel, în care mobilierul, draperiile, covoarele etc. trebuie să fie necombustibile sau puțin combustibile. Nu este obligatoriu ca materialele de protecție pasivă antifoc să fie necombustibile, deoarece comportamentul acestora la incendiu este măsurat printr-o încercare la foc în sistemul adecvat. La Promat ne testăm produsele și la reacția la foc.

Rezistența la foc a unei componente sau a unui sistem, cum ar fi o coloană de oțel, un perete sau un planșeu, este capacitatea sa de a rezista efectelor focului pentru o anumită perioadă de timp. Această durată este de obicei măsurată prin supunerea componentei sau a sistemului la un test standard de rezistență la foc sau este determinată prin calcul folosind coduri specifice, atunci când se permite.

Substanțele ignifuge inhibă răspândirea flăcărilor pe o suprafață și/sau limitează contribuția unui material combustibil la un incendiu.

Substanța ignifugă nu are nicio influență directă asupra rezistenței la foc, ci doar asupra reacției la foc

În Europa și în alte câteva țări din întreaga lume, rezistența la foc este exprimată printr-o clasificare în funcție de criterii specifice. În mod normal, clasificarea rezistenței la foc este urmată de un număr care este limita în minute, cum ar fi 30, 60, 90, 120 sau 180, care arată timpul în care criteriile de performanță sunt îndeplinite în timpul unui test standardizat de incendiu. Cele mai utilizate clasificări sunt:

R - funcția portantă
Capacitatea unei structuri de a-și menține rezistența mecanică necesară în caz de incendiu.

E - integritate
Protecție împotriva focului și fumului, dar nu reduce transferul de căldură radiantă periculoasă în caz de incendiu (performanță doar în ceea ce privește integritatea)

I - Izolație
Capacitatea unui element de separare a construcției clădirii, atunci când este expus la foc pe o parte, de a limita creșterea temperaturii feței neexpuse sub nivelurile specificate

W - Radiație
Capacitatea elementului de construcție de a rezista la expunerea la foc doar pe o parte, astfel încât să reducă probabilitatea transmiterii focului ca urmare a căldurii radiate semnificative fie prin element, fie de la suprafața sa neexpusă la materialele adiacente

Criteriile pot fi combinate, pentru o componentă sau un sistem specific:

EI Element neportant care poate oferi protecție împotriva focului, gazelor fierbinți și fumului și căldurii radiante pentru o perioadă definită de timp

REI Element portant care poate oferi rezistență mecanică și protecție împotriva focului, gazelor fierbinți și fumului și căldurii radiante pentru o perioadă definită de timp

EW Element neportant care poate oferi o performanță de integritate (protecție împotriva focului și gazelor fierbinți și fumului), reducând în același timp transferul de căldură radiantă periculoasă.

În alte regiuni, clasificarea poate fi diferită, dar conceptele generale sunt identice sau foarte similare pentru toate standardele și clasificările testelor la foc.

În general reglementările locale de construcție, pe baza unor parametri specifici care pot fi sarcina de incendiu (cantitatea de materiale combustibile), dimensiunile clădirii (în principal înălțimea sau dimensiunea compartimentelor), gradul de ocupare și/sau destinația clădirii (spitale, școli, birouri etc.).

Sistemele de protecție pasivă antifoc sunt încorporate în structurile portante pentru a oferi stabilitate și în pereți, ghene și planșee pentru a separa clădirea în zone cu riscuri gestionabile, așa-numitele „compartimente”. O astfel de protecție este asigurată fie de materialele din care este construită clădirea, fie este adăugată la clădire pentru a îmbunătăți rezistența acesteia la foc cu materiale de protecție (cum ar fi vopsele intumescente,torcret sau plăci rezistente la foc).

Depinde dacă există sau nu un standard armonizat pentru o utilizare specifică. De exemplu, pentru clapetele antifoc există un standard armonizat, astfel încât marcajul CE este obligatoriu, în timp ce pentru materialele de protecție antifoc (cum ar fi torcret, plăci sau vopsele intumescente) nu există, astfel încât marcajul CE nu este obligatoriu. Desigur, producătorii pot decide să aplice marcajul CE pe produsele lor în mod voluntar, cu condiția să existe linii directoare antifoc specifice, numite DEE. Documentul european de evaluare (DEE) este documentația privind metodele și criteriile acceptate în OEAT ca fiind aplicabile pentru evaluarea performanței unui produs pentru construcții în raport cu caracteristicile sale esențiale. DEE este elaborat în toate cazurile în care evaluarea unui produs pentru construcții nu este sau nu este pe deplin acoperită de o specificație tehnică armonizată.

Marcajul CE rezultat se numește ETA (Evaluare tehnică europeană: evaluare documentată a performanței unui produs pentru construcții, în raport cu caracteristicile sale esențiale).

Atunci când reglementările locale impun acest lucru, sau mai mult, dacă doriți să conservați sau să protejați în mod specific anumite zone ale unei clădiri.

Să mențină focul, fumul și gazele fierbinți acolo unde sunt, prin crearea de limite pentru a opri propagarea lor, lăsând suficient timp pentru ca ocupanții să scape în siguranță. De asemenea, este menită să acorde pompierilor timp pentru a intra în clădire, a verifica dacă toți ocupanții au plecat sau a-i ajuta pe cei care nu pot ieși pe cont propriu și apoi să stingă focul în sine înainte de a se răspândi în alte compartimente.

Împărțirea unei clădiri în compartimente înseamnă, de asemenea, că daunele provocate de foc și fum se vor limita la compartimentul implicat în incendiul inițial, în timp ce restul clădirii și proprietatea care o conține vor rămâne în siguranță.

• Neaplicarea procedurilor scrise în rapoartele de clasificare/testare sau ignorarea instrucțiunilor de la furnizor.
• Neasigurarea punctelor slabe: penetrări de cablu, unghiuri, uși, conexiuni, trape de inspecție etc.
• Utilizarea materialelor și/sau dimensiunilor greșite („utilizați plăcile potrivite sau materialele de protecție cu accesoriile potrivite”)

• Proiectantul nu înțelege pe deplin reglementările locale sau clasificarea și/sau rezultatele testelor soluției.
• Proiectantul nu ia în considerare unele puncte slabe, cum ar fi: penetrări, conexiuni, echipamente electrice în interiorul elementului de compartimentare, dimensiuni mai mari decât maximul permis pentru elementul de compartimentare specific, condiții de mediu etc.
• Proiectantul nu este conștient sau subestimează limita de aplicabilitate sau domeniul de aplicare al soluției alese.
• Proiectantul nu are o abordare amplă și nu ia în considerare mediul final: condițiile de utilizare (de exemplu, deteriorarea pereților într-o școală sau necesitatea curățării frecvente într-un spital etc.), umiditatea, rezistența mecanică, performanța acustică etc.

Elementele de compartimentare antifoc pot fi împărțite în două grupe principale:

• partiții verticale - partițiile neportante sunt adesea pereți din cărămidă sau beton sau partiții tip sandwich și ghene. În unele cazuri, pereții existenți trebuie să fie modernizați pentru a atinge capacitatea de rezistență la foc cerută de reglementările locale sau de specificație. Chiar și pereții portanți, cum ar fi pereții de beton, ar putea avea nevoie de modernizare pentru a crește rezistența la foc.
• Compartimentare orizontală - Un element de compartimentare orizontal natural este planșeul însuși. Dacă planșeul în sine nu îndeplinește criteriile de rezistență la foc, atunci este necesară o protecție pasivă antifoc. Cele mai frecvente sisteme orizontale de compartimentare sunt:
  • Plafoane independente (membrană) - în general clasificate ca „EI”
  • Plafoane suspendate, care contribuie la rezistența la foc a elementelor portante (sisteme de protecție) – în general clasificate ca R – ale structurii protejate.
  • plafonul ca parte componentă a unei construcții cu acoperiș cu rezistență la incendiu, cu sau fără cavități – clasificat în general ca REI (în acest caz clasificarea este pentru întregul sistem: plăci + plafon și nu numai pentru plafon).

Elementele de compartimentare antifoc trebuie să îndeplinească unul sau mai multe dintre următoarele criterii pentru a preveni propagarea incendiului:

• E: Integritate - capacitatea de a opri pătrunderea flăcărilor, gazelor fierbinți și fumului.
• I: Izolație - capacitatea de a limita creșterea temperaturii pe partea rece. În cele mai multe cazuri, temperatura la suprafața rece nu poate crește cu mai mult de 140°C în medie sau 180°C în comparație cu temperatura inițială.
• R: Funcția portantă – capacitatea unei structuri de a suporta sarcini sau acțiuni fără a se prăbuși. Se aplică doar dacă limita compartimentării antifoc are, de asemenea, funcții portante. În cazuri speciale, legislația locală poate impune parametri suplimentari, cum ar fi W pentru radiații sau M pentru acțiuni mecanice (rezistența la impact).

Rezistența la foc este întotdeauna exprimată în minute, de obicei în clase care sunt multipli de 30 de minute. De exemplu, un planșeu portant, care poate rezista la foc timp de cel puțin 90 de minute, va fi clasificat „REI 90”, iar un perete despărțitor tip sandwich (neportant) care menține la distanță flăcările și temperaturile scăzute timp de cel puțin 60 de minute va fi clasificat „EI 60”.

Un compartiment este un spațiu definit într-o clădire, care limitează răspândirea focului și a fumului. Dimensiunea și numărul compartimentelor sunt definite în toate codurile naționale de construcție – în funcție de suprafața sau volumul podelei și de cantitatea de materiale combustibile de la fiecare nivel. Codurile de construcție diferă de la o țară la alta. Compartimentele sunt întotdeauna verticale (planșee/plafoane rezistente la foc) și orizontale (pereți cu rezistență la foc). Deoarece toate tipurile de servicii sunt necesare, în astfel de incinte sunt create anumite deschideri, care apoi trebuie protejate din nou. O protecție evidentă și întotdeauna vizibilă este o ușă antifoc. Dar în cazul în care toate celelalte servicii, cum ar fi cablurile, țevile, conductele etc. trec printr-o structură, etanșeitatea compartimentului trebuie asigurată din nou prin instalarea unor etanșări de penetrare adecvate.

De obicei, puteți primi îndrumări de la birouri specializate, experți în incendii și, în unele țări, de la pompierii locali.

Și experții locali Promat vă pot ajuta. Nu ezitați să cereți sfatul echipei tehnice locale de vânzări.

Nu numai produsul în sine, ci și toate accesoriile conexe (cum ar fi elementele de îmbinare/prindere care se potrivesc cu plăcile) sunt importante. Promat oferă o gamă largă de soluții de protecție la foc pentru fiecare aplicație.

Puteți obține reglementările legale pentru compartimentare de la autoritățile locale sau, în unele țări, de la pompieri. Acesta este cel mai bun mod de a vă asigura că aveți cele mai recente informații.

Durabilitatea unui sistem de protecție antifoc și, prin urmare, fiabilitatea pe durata de viață a clădirii, depinde de proiectarea și instalarea corectă și de întreținerea corectă. La proiectarea clădirii, este esențial ca sistemul de protecție anti-foc ales să fie rezistent la condițiile meteorologice la care poate fi expus. În cadrul documentelor europene de evaluare (DEE), principalele clase de rezistență la intemperii sunt Z2 (adecvat pentru condiții uscate în interior), Z1 (condiții umede în interior), Y (semi-expus, inclusiv îngheț-dezgheț) și X (complet expus), testate pentru o durată de viață virtuală de 10 sau 25 de ani. Desigur, durata reală de viață, chiar și în absența întreținerii obișnuite, este mult mai lungă (în general înmulțită cu factorul 2 sau 3, în conformitate cu îndrumările europene).

La instalarea sistemului de protecție antifoc, este important ca instrucțiunile de instalare să fie urmate cu atenție și, de exemplu, să se evite acumularea apei. Întreținerea unui sistem pasiv de protecție antifoc nu este, în general, necesară în condiții de interior. Ori de câte ori este proiectată și instalată corect și nu este atinsă în timpul duratei de viață a clădirii, performanța la foc rămâne aceeași. Cu toate acestea, dacă, de exemplu, lucrările de renovare din clădire duc la deteriorarea sistemului de protecție antifoc, acesta trebuie reparat corect.

Pentru mai multe informații, vă rugăm să contactați biroul local Promat.

Se asigură că structura clădirii sau părți ale acesteia nu se prăbușesc sau nu suferă daune structurale grave în timpul incendiului. Doar în aceste condiții, compartimentul poate conține focul, oamenii pot scăpa, pompierii pot căuta supraviețuitori în clădire și, eventual, pot stinge focul, iar distrugerea bunurilor valoroase este limitată.

Prin urmare, rezistența la foc a structurii portante este condiția de bază pentru siguranța la foc a oricărei clădiri.

Pe măsură ce o construcție de oțel își pierde treptat rezistența în timpul încălzirii, la o anumită temperatură rezistența rămasă a unui element de oțel va fi insuficientă pentru a susține sarcinile mecanice, iar elementul se va prăbuși. Acest lucru depinde de gradul de utilizare: raportul dintre sarcinile mecanice în condiții de incendiu care acționează asupra unui element și rezistența acestuia la temperatura camerei. Cu cât gradul de utilizare al unui element este mai mare, cu atât temperatura la care acesta s-ar prăbuși este mai mică.

Pentru a evita prăbușirea unui element de oțel, temperatura oțelului trebuie să rămână mai mică decât temperatura teoretică la care s-ar produce prăbușirea. Temperatura maximă admisibilă care este suficient de scăzută pentru a evita prăbușirea se numește temperatura critică a oțelului. Cu cât temperatura critică a oțelului este mai scăzută, cu atât este necesară mai multă protecție împotriva focului.

Temperatura critică a oțelului pentru fiecare element poate fi calculată de un inginer structural sau pot fi utilizate valori sigure (de obicei 450-620°C) pe baza reglementărilor locale.

Pentru mai multe informații, vă rugăm să contactați biroul local Promat.

Un sistem de protecție antifoc care funcționează corect nu depinde numai de disponibilitatea unui raport de testare sau a unei evaluări independente, ci și de proiectarea corectă în cazul în care sistemul de protecție antifoc este utilizat în limitele raportului respectiv.

Cele mai frecvente greșeli de proiectare sunt:

• Subestimarea acțiunilor asupra structurilor, inclusiv acțiunile indirecte, sau supraestimarea clasei de rezistență a oțelului, ceea ce duce la temperaturi critice prea ridicate calculate ale oțelului.
• Nu se evaluează impactul incendiilor localizate, unde temperaturile pot fi foarte ridicate, chiar dacă pentru o perioadă scurtă de timp.
• Nu se ia în considerare efectul de fisurare pentru structurile de beton.
• Utilizarea produselor de protecție în afara limitelor lor de aplicabilitate.
• Nu se evaluează corect testele și testele de clasificare a scuturilor de protecție (plafoane suspendate), a căror funcționalitate depinde de multe detalii tehnice.
• Nu se ia în considerare robustețea (sau vulnerabilitatea) structurilor care trebuie protejate.

În afară de o proiectare corectă, funcționarea sistemului de protecție antifoc în timpul incendiilor depinde în egală măsură de instalarea corectă.

Instalarea corectă necesită ca structura să fie accesibilă, să existe suficient spațiu pentru amplasarea și fixarea sistemului de protecție împotriva incendiilor și conexiunile de diferite geometrii să nu necesite soluții foarte complexe de protecție antifoc.

Greșelile obișnuite sunt diferite pentru diferitele tipuri de sisteme. De exemplu, pentru protecția cu plăci rezistente la foc, utilizarea de capete din material greșit, cum ar fi lemnul, sau spațierea sau poziționarea incorectă a capselor care conectează plăcile. Pentru torcret și vopsele, condițiile de aplicare sunt cruciale: curățarea adecvată a suprafeței, compatibilitatea cu grundurile și aplicarea doar atunci când temperatura ambiantă, umiditatea relativă și temperatura substratului și timpii de uscare între straturi se încadrează în intervalele indicate în instrucțiunile de aplicare.

Factorul de secțiune este definit ca fiind suprafața elementului pe unitatea de lungime Ap împărțită la volumul V pe unitatea de lungime. Unitatea de măsură este m^-1. Factorul de secțiune A_p/V este notat în literatura mai veche cu U/A sau U/A_cs. Este o expresie diferită a aceleiași cantități.

Când oțelul este expus la foc, energia termică va determina creșterea temperaturii oțelului. Rata de creștere a temperaturii depinde de geometria oțelului:

• Cu cât suprafața exterioară expusă a elementului de oțel este mai mare, cu atât mai repede energia termică se va propaga în elementul de oțel
• Cu cât volumul oțelului este mai mic, cu atât este nevoie de mai puțină energie termică pentru a-l încălzi.

În standardele europene și britanice, ambele aspecte sunt combinate în factorul de secțiune, care se calculează prin împărțirea suprafeței exterioare expuse la foc (în m²) la volumul intern de oțel (în m³). O abordare alternativă simplă care dă același rezultat este împărțirea perimetrului exterior expus (în m) la suprafața secțiunii transversale a elementului (în m²). În standardele ASTM, se utilizează o abordare similară, calculul fiind bazat pe raportul dintre greutatea pe picior liniar (în livre) și suprafața perimetrului încălzit (în inch).

De obicei, factorii de secțiune se încadrează într-un interval cuprins între 50 m^-1 și 300 m^-1. Un factor de secțiune scăzut înseamnă încălzire relativ lentă, un factor de secțiune ridicat înseamnă încălzire mai rapidă. Prin urmare, elementele cu un factor de secțiune ridicat necesită, de obicei, un strat mai gros de protecție antifoc.

Chiar dacă elementul de oțel este același, factorul de secțiune poate varia în funcție de anumite condiții:

• Suprafață expusă: pentru grinzile de sub un planșeu de beton, doar părțile laterale și partea inferioară a grinzii sunt expuse la foc. Aceasta se numește „expunere pe trei fețe”. Cu toate acestea, o coloană de sine stătătoare este expusă pe patru părți. Expunerea pe trei sau patru fețe este reflectată în suprafața expusă care este utilizată pentru a calcula factorul de secțiune.

• Protecția cutiei sau a conturului: pentru secțiunile cu formă H, suprafața exterioară expusă urmează conturul formei H. Cu toate acestea, dacă protecția anti-foc constă dintr-o cutie dreptunghiulară plasată în jurul formei H, suprafața exterioară expusă este redusă la dimensiunea cutiei. Pentru vopselele intumescente și torcret, forma conturului este relevantă. Pentru protecția cu plăci, în mod normal se utilizează forma cutiei. Pentru mai multe informații, vă rugăm să contactați biroul local Promat.

Noțiunea de colaps progresiv este importantă pentru structurile portante. Înseamnă că atunci când un element se prăbușește, declanșează prăbușirea unui element următor și așa mai departe până doboară părți mai mari ale clădirii sau chiar o clădire întreagă.

Prăbușirea progresivă poate avea loc deoarece, dacă un element este slăbit de foc și cedează, sarcinile (în principal greutatea clădirii și conținutul acesteia) sunt redistribuite către elementele înconjurătoare. Aceasta înseamnă că acele elemente înconjurătoare suferă o sarcină crescută, care, la rândul său, ar putea duce la cedarea lor. Deoarece elementele rămase scad în număr, sarcinile asupra acestora continuă să crească. Acest proces se va repeta adesea, provocând prăbușirea potențială și dincolo de partea clădirii afectată de incendiu.

Deși obiectivul inițial este de a evita prăbușirea sau deteriorarea structurală gravă în timpul unui întreg incident de incendiu, codurile naționale de construcție definesc rezistența la foc a structurilor în clase de timp, de exemplu 60, 90, 120, 180 sau 240 de minute. În standardele europene, rezistența la foc a unei structuri portante este indicată cu litera R. De exemplu, R120 înseamnă că un anumit element portant nu se va deforma în măsura în care ar pune în pericol stabilitatea structurii pe parcursul a cel puțin 120 de minute de expunere la curba standard de incendiu.

Chiar dacă probabilitatea ca un incendiu să izbucnească efectiv timp de (de exemplu) 120 sau chiar 240 de minute în aceeași locație într-o clădire normală este destul de scăzută, necesitatea unor astfel de evaluări de rezistență ridicată la foc înseamnă în mod eficient că probabilitatea de eșec în timpul incendiului este foarte scăzută.

Deși codurile naționale de construcție sunt diferite de la o țară la alta, toate necesită clase mai ridicate de rezistență la foc pentru situațiile cu risc mai mare, de exemplu clădiri înalte, spitale, clădiri publice etc., deoarece consecințele potențiale mai grave (atât în ceea ce privește protejarea vieții oamenilor, cât și protecția clădirii și a conținutului acesteia) necesită o probabilitate mai mică de eșec în timpul incendiului, adică mai multă protecție împotriva focului.

Rezistența la foc a unei structuri este determinată de standarde de calcul, cum ar fi Eurocodurile EN 1992-1-2 (beton), EN 1993-1-2 (oțel), EN 1994-1-2 (compozit) și EN 1995-1-2 (lemn). Ori de câte ori o structură neprotejată nu îndeplinește cerința de rezistență la foc, trebuie aplicată o protecție anti-foc. Rezistența la foc a structurii protejate la foc este determinată prin metode de testare, cum ar fi seria de standarde EN 13381, BS 476, ASTM E119 etc.

Deși betonul se încălzește relativ încet în timpul incendiului, există totuși situații în care un element de beton se poate prăbuși. Cel mai frecvent mecanism de prăbușire este atunci când capacul din beton al armăturii din oțel nu este suficient de gros pentru a menține temperatura armăturii scăzută. Acest lucru este adesea valabil pentru clădirile vechi și pentru clădirile cu cerințe foarte ridicate de rezistență la foc. Protecția anti-foc poate compensa lipsa grosimii stratului de beton.

Cu toate acestea, în cazurile în care betonul este expus la medii umede și/sau la temperaturi de incendiu potențial mai severe, crăparea betonului prezintă un risc suplimentar. Crăparea betonului provoacă desprinderea rapidă și explozivă a straturilor structurii de beton, care apare de obicei în primele 5 până la 30 de minute ale incendiului, chiar dacă temperatura este încă destul de scăzută, și expunerea armăturii de oțel direct la flăcări. În astfel de cazuri, trebuie să aplicați protecție antifoc pentru a vă asigura că temperaturile betonului rămân scăzute și că nu apare crăparea.

Când un element din lemn este expus la foc, materialul începe să ardă la suprafață. Treptat se formează un strat de mangal (lemn ars). De-a lungul timpului, stratul de mangal devine mai gros, iar secțiunea transversală rămasă a lemnului scade. Viteza acestui proces depinde în principal de tipul de lemn și de umiditate (conținutul de apă).

Secțiunea transversală rămasă trebuie să poată susține sarcinile mecanice de pe structură. În plus, o mică zonă a acestei secțiuni transversale nearse chiar sub stratul de mangal este atât de fierbinte încât nu mai prezintă rezistență.

Încetinirea încălzirii și carbonizării lemnului este esențială pentru extinderea rezistenței sale la foc. Un material de protecție antifoc acționează în două moduri:

• În loc să înceapă imediat, formarea stratului carbonizat este amânată.
• Odată ce începe carbonizarea, acest proces este încetinit.

Cu aceste două efecte benefice, rezistența la foc a elementului din lemn poate fi extinsă pentru a îndeplini timpul necesar de rezistență la foc.

Când oțelul este încălzit la temperaturi cuprinse între 400°C și 800°C, rezistența sa scade treptat. Rigiditatea oțelului scade deja începând de la 100°C. Reducerea rezistenței și rigidității va cauza deformări mari și, în cele din urmă, prăbușirea elementelor de construcție. Deoarece construcțiile din oțel sunt în general subțiri și oțelul are o conductivitate termică ridicată, acestea tind să se încălzească rapid atunci când sunt expuse la foc.

Prin aplicarea unui înveliș de protecție în jurul elementului de oțel sau a unui scut antifoc, cum ar fi un plafon suspendat antifoc, încălzirea oțelului este întârziată și prăbușirea poate fi amânată sau evitată.

Pentru utilizarea vopselei intumescente PROMAPAINT®-SC4 în aplicații de exterior este necesar un strat de protecție adecvat.

Țeavă de plastic este un termen foarte general. Este important să cunoașteți tipul de țeavă de plastic și diametrul și grosimea peretelui țevii. Sistemele de protecție la foc sunt testate pentru diferite tipuri de materiale (și anume: țevi din PVC, PE, PP, multistrat) cu diametre și grosimi diferite ale pereților țevilor și fiecare variație trebuie testată și clasificată în mod corespunzător.

Sistemele de sprinklere sunt componente importante ale protecției active împotriva incendiilor, dar sunt concepute pentru a controla focul și, în unele cazuri specifice, pentru a suprima focul, dar nu pentru a-l reține în compartiment. Sprinklerele nu pot opri răspândirea fumului sau a gazelor toxice în timpul unui incendiu. Scopul sistemelor antifoc este, în schimb, reținerea focului în interiorul compartimentului, împiedicând, de asemenea, trecerea fumului prin elementele de compartimentare.

Colierul antifoc PROMASTOP®-FC MD este testat conform EN 1366-3 pentru configurații cu țevi deschise la capăt (U/U) de până la ø 125 mm (un singur strat). Consultați Fișa tehnică a produsului pentru informații suplimentare.

Trebuie luați în considerare următorii factori:

• Tipul de element de compartimentare (beton, gips carton, zidărie, ...?)
• Este un perete sau planșeu? Orice alt element de construcție?
• Ce clasă antifoc este necesară? Integritate și izolare?
• Dimensiunea deschiderilor? Câte? Cât de mare este golul circular?
• Ce instalații trec prin penetrare? Cabluri simple, fascicule de cabluri, canal cablu, conducte de cabluri, cabluri prin tuburi din plastic/metal, conducte de combustibil, cu sau fără decuplare fonică, cu sau fără izolație, cu cuplaj, conducte înclinate (grad?), conducte incombustibile, cu sau fără izolație, conducte de ventilație, cu sau fără clapetă anti-foc, o combinație a instalațiilor de mai sus

În general, fiecare sistem individual necesită un anumit produs. Mai precis, acestea sunt principalele întrebări la care trebuie să se răspundă înainte de a alege cel mai eficient sistem.

Definiția termenului „intumescent” indică faptul că materialul are o capacitate de expansiune atunci când este expus la foc sau căldură. Materialele intumescente sunt utilizate pe materiale penetrante care ar arde sau s-ar topi în timpul unui incendiu, cum ar fi țevi din plastic, materiale cu topire redusă (de exemplu, izolație combustibilă) sau cabluri. Chiar și în cazurile în care substanțele penetrante nu ard sau nu se topesc, materialele intumescente oferă avantajul de a se putea extinde și de a etanșa multe fisuri sau goluri care s-ar putea să se fi dezvoltat sau să fie rezultatul instalării necorespunzătoare. A nu se confunda cu „endotermic”, care sunt produse ce blochează căldura prin absorbție chimică și eliberare de umiditate.

Compartimentarea este proiectată pentru a preveni răspândirea focului și a fumului fierbinte în compartimentul învecinat și pentru a permite evacuarea în siguranță în restul clădirii. Evident, acest lucru nu poate funcționa dacă există găuri și goluri în elementele de compartimentare anti-foc, deoarece chiar și cea mai mică gaură poate permite intrarea fumului sau a flăcărilor în compartimentul adiacent. Sistemele anti-foc pot fi:

• Sisteme intumescente: utilizate în general pentru a compensa topirea sau reducerea volumului de instalații (instalații care conțin plastic) care trec prin elemente de compartimentare sau pentru protecția îmbinărilor.
• Sisteme pasive: utilizate în general pentru a izola elemente care, potențial, pot conduce energia termică printr-un element de compartimentare prin conducție (instalații care conțin metal) sau pentru a astupa găuri mari.
• Sisteme mixte: combinații de sisteme diferite, cum ar fi intumescente, izolatoare, ablative sau altele pentru aplicații speciale

Practic, sistemele de izolare cu vată minerală acoperite sunt testate cu toate marginile acoperite și toate îmbinările umplute. Capacul de margine este important pentru a asigura o bună aderență la substrat și pentru a închide orice puncte deschise, pentru a preveni trecerea focului și a fumului. Doar etanșările inelare de goluri sunt umplute cu acrilic.

Unde pot găsi instrucțiuni de instalare? Vizitați www.promat.com și descărcați documente sau videoclipuri relevante din secțiunea Documentație.

Importanța etanșărilor de penetrare nu poate fi supraestimată. Experiența arată că penetrările tind să fie veriga cea mai slabă din lanțul de compartimentare din interiorul clădirilor. Ar trebui să fim cu toții conștienți de faptul că în astfel de compartimente de clădiri amenințarea cea mai probabilă de răspândire a focului va apărea acolo unde instalațiile penetrează pereții sau podelele sau unde cavitățile ascunse între elementele de separare se interconectează. Din păcate, lipsa etanșărilor, specificațiile incorecte și instalarea incorectă au contribuit la multe incendii mari în toate clădirile, atât noi, cât și vechi, care nu ar fi fost atât de distructive dacă penetrările prin pereții și planșeele compartimentelor ar fi fost etanșate în mod adecvat împotriva trecerii focului și a fumului sau dacă etanșările ar fi fost specificate în mod corespunzător.

Chiar dacă sistemele de stingere a incendiilor sunt testate la temperaturi foarte ridicate (de obicei mai mari de 1.000°C), aceste teste sunt în condiții de incendiu (deci cu o curbă de foc în creștere de până la 2 sau chiar 4 ore maximum) și nu pentru expunere constantă zi cu zi la temperaturi ridicate. Majoritatea sistemelor de oprire a incendiilor încep să reacționeze, schimbându-se chimic sau fizic la temperaturi relativ scăzute (100 până la 200°C), cum ar fi materialele intumescente și straturile endotermice. Așadar, aceste produsele nu pot fi utilizate ca „agent de etanșare la temperatură ridicată”.

Sistemele de protecție la foc sunt instalate în toate deschiderile, golurile sau îmbinările dintr-un compartiment și trebuie să aibă aceeași rezistență la foc (sau mai mare) ca și compartimentul.

Tipurile de sisteme de ventilație a fumului sunt:

Sisteme naturale de ventilație a fumului

Ele folosesc flotabilitatea inerentă a fumului fierbinte și dinamica fluxului de aer al fumului și aerului pentru a elimina fumul. Așa-numitele Orificii cu Deschidere Automată permit fumului să iasă din clădire atunci când se detectează un incendiu, deoarece acestea sunt deschise automat.

Sisteme mecanice de ventilație a fumului

Acestea folosesc ventilatoare motorizate pentru a forța mișcarea fumului și pentru a permite îndepărtarea acestuia din clădire, în general prin conducte de extracție a fumului. Acestea oferă o alternativă la sistemele naturale de ventilație a fumului pentru a crea rute de evacuare fără fum pentru ocupanți și acces la serviciile de combatere a incendiilor. Când se detectează fum, se va deschide doar clapeta conductei de pe podeaua cu foc (toate celelalte rămân blocate închise). Ventilatorul din partea de sus a sistemului de ventilație extrage fumul și previne migrarea fumului în compartimentele adiacente.

Sisteme de ventilație pentru evacuarea fumului și căldurii (SHEVS)

Indiferent dacă sunt motorizate sau naturale, aceste sisteme complete elimină fumul din clădire. Acestea sunt compuse în principal din ventilatoare de admisie, clapete, conducte și ventilatoare sau orificii de aerisire cu deschidere automată.

Sistem de ventilație cu ventilatoare cu jet

Ventilatoarele cu jet pot curăța compartimentul mare de fum sau, ca în majoritatea cazurilor, îl pot muta într-o anumită parte a compartimentului pentru o anumită perioadă de timp, permițând oamenilor să iasă.

Sisteme de reținere a fumului.

Aceste sisteme, adesea perdele sau bariere fizice, împiedică mișcarea fumului și a căldurii dintr-o zonă a compartimentului în alta.

Conductele de ventilație și extracție a fumului pot fi testate în conformitate cu diferite standarde. Cele mai frecvente sunt standardul european (EN 1366-x), standardul britanic (BS 476) și standardul american (UL/ASTM).

Criteriile de performanță în conformitate cu standardul european sunt următoarele (criterii similare sunt luate în considerare în celelalte standarde de testare și clasificare):

Scurgere

Conducta nu trebuie să prezinte scurgeri mai mari de 10 m³/h pe 1 m² de suprafață internă. Aceasta trebuie să se refere la suprafața conductei de la placa perforată la capătul conductei de lângă duzele de admisie.

Integritate

Integritatea la etanșarea/penetrarea dintre conductă și construcția de susținere trebuie evaluată în conformitate cu EN 1363-1 (testul tampoanelor de bumbac și dimensiunea golului).

Izolație

Rezultatele testării trebuie să demonstreze performanța izolației conductei (de obicei, 140°C medie și 180°C maximă peste temperatura camerei pe suprafața exterioară a conductei în compartimentul adiacent focului

Reducerea secțiunii transversale

Dimensiunile interne (lățimea și înălțimea conductelor dreptunghiulare, diametrul conductei circulare) ale conductei de extracție a fumului nu trebuie să scadă cu mai mult de 10% în timpul testării.

Stabilitate mecanică (doar pentru extractoarele de fum)

În cazul în care conducta din interiorul cuptorului se prăbușește, astfel încât să se poată considera că nu este în măsură să își mențină funcția de extracție a fumului sau de rezistență la foc, aceasta este considerată o defecțiune în conformitate cu criteriul mecanic.

ISO a definit efluentul de incendiu ca fiind „totalitatea gazelor și aerosolilor, inclusiv particulele în suspensie, create prin ardere sau piroliză într-un incendiu”. Efluenții de incendiu pot fi clasificați în patru categorii principale: gaze asfixiante (narcotice), gaze iritante, substanțe toxice subacute și substanțe toxice subletale.

O gamă largă de materiale comune utilizate în clădirile moderne produc o combinație de produse de combustie, care poate avea un efect negativ asupra sănătății umane și asupra mediului. Expunerea la anumiți compuși poate prezenta atât efecte acute, cât și efecte subletale sau subacute.

În Europa, conductele de control al fumului pot fi:

• Conducte orizontale cu un singur compartiment, care pot fi utilizate într-un singur compartiment antifoc și sunt testate în conformitate cu EN 1366-9, sub o curbă specifică de timp/temperatură de 600°C și clasificate în conformitate cu EN 13501-4
• Conducte de control al fumului orizontale sau verticale multicompartimentate rezistente la foc, care pot fi utilizate în orice număr de compartimente antifoc și sunt testate în conformitate cu EN 1366-8, în conformitate cu curba ISO 834 și clasificate în conformitate cu EN 13501-4 (drept „conductă C”)

Metoda de testare pentru conductele de control al fumului rezistente la foc multicompartiment (EN 1366-8) se aplică conductelor rezistente la foc care au trecut deja de perioada corespunzătoare conform EN 1366-1 (conductele A/500 Pa și B). Pentru conductele monocompartiment, este necesară doar testarea în conformitate cu EN 1366-9.

Aceste metode de testare sunt adecvate doar pentru conductele construite din materiale din clasele A1 și A2-s1, d0, în conformitate cu clasificarea europeană privind reacția la foc.

În Europa, conductele de ventilație sunt testate în conformitate cu EN 1366-1 și clasificate în conformitate cu EN 13501-3. Curba standard de încălzire este descrisă în EN 1363-1 (ISO 834). Clasificarea conține indicații despre integritate și izolație (EI) și este completată de „i → o” (așa-numita conductă A), „o → I” (așa-numita conductă B) sau „i ↔ o ”(conducta A/B), pentru a indica dacă acea conductă a fost testată și îndeplinește cerințele doar cu foc din interior sau din exterior sau cu ambele. În plus, scurgerea este monitorizată.

Conductele de ventilație oferă rute posibile pentru răspândirea fumului între camerele sau compartimentele adiacente în caz de incendiu. Răspândirea focului de la un compartiment la altul (de exemplu, între etaje) trebuie evitată pentru a menține clădirea în siguranță și pentru a oferi ocupanților timpul necesar pentru a scăpa și pompierilor timpul necesar pentru a controla focul. În special în cazul sistemelor de ventilație, răspândirea fumului și a focului poate fi împiedicată prin instalarea clapetelor sau a barierelor de fum/incendiu și oprirea sistemului de ventilație în caz de incendiu. Aceasta nu este întotdeauna cea mai rentabilă soluție. În plus, trebuie să se ia în considerare faptul că țevile tipice din tablă de oțel pot fi deformate rapid de efectele focului, creând o potențială prăbușire a elementului vertical de compartimentare, în special dacă sunt partiții ușoare, și/sau lăsând un spațiu în pereți și plafoane, pe unde focul și fumul pot trece cu ușurință.

Decesele provocate de incendii sunt adesea decese provocate de fum. De fapt, cea mai frecventă cauză de deces sau vătămare într-un incendiu este inhalarea fumului. Potrivit Administrației americane a incendiilor (USFA), fumul este ucigașul în 60% până la 80% din totalul deceselor provocate de incendii. Gazele iritante, toxice și asfixiante pot duce la inconștiență în câteva minute și, în cele din urmă, la moarte.

Nu există foc în clădiri fără fum: camerele se pot umple rapid cu fum și gaze în caz de incendiu. Doar 300 gr de hârtie (greutatea unei singure cărți!) pot produce mai mult de 300 m³ de fum și gaze atunci când sunt arse (volumul unui birou de 10x10x3 metri). Chiar și un coș de gunoi în flăcări poate umple rapid o cameră cu fum.

Dezvoltarea fumului și gazelor într-o cameră sau chiar într-un spațiu mare este dramatică: primul efect este reducerea vizibilității, în mod normal în două, trei minute. Consecința este că oamenii nu pot găsi calea de evacuare și adesea se instalează panica. Al doilea efect este legat de toxicitatea componentei specifice, cum ar fi monoxidul de carbon (CO). Inhalarea monoxidului de carbon duce la greață sau vărsături, confuzie, pierderea cunoștinței și, în cele din urmă, la moarte. În funcție de materialele prezente într-o clădire, pot fi eliberate alte gaze periculoase, cum ar fi cianura de hidrogen, acidul clorhidric, amoniacul etc.

Fumul este, de asemenea, cel mai mare inamic al brigăzii de pompieri.

Un sistem bine conceput de control al fumului poate salva vieți și poate contribui la protejarea proprietății. Mai precis, acesta va:

• Întârzia sau preveni fenomenul de flashover, reducând riscul ca focul să se dezvolte și mai mult.
• Păstra căile de evacuare și acces fără fum.
• Facilita operațiunile de stingere a incendiilor.
• Reduce riscul de deteriorare a clădirii.
• Proteja conținutul clădirii.